© Mache for Alandala, 2011. | Permalink | Nici un comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, relax, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

De când consum resursele Italiei mi-am făcut prostul obicei din a mă delecta cu progresul tehnologic care de regulă ajunge cu întârzieri demne de CFR şi în România. Astfel se face că printre nenumăratele avantaje de a trăi altundeva decât în România pot enumera şi relaţia client-bancă. Cel mai mult îmi place internet-banking. Să fim bineînţeleşi, azi, în 2011, acest lucru este posibil şi în România dar în 2007 internet-banking-ul era un termen pe care-l auzeam pe holurile facultăţii şi prin publicaţiile de specialitate. Pt a face internet-banking mai toate băncile îţi dau un token, o cheiţă de siguranţă. În fapt e un dispozitiv cu un ecran mic pe care apare un cod. Cod care se schimbă la intervale bine stabilite. Spre exemplu la UniCredit la fiecare 60 de secunde. Astfel că dacă vrei să faci operaţiuni de acasă (încărcat telefonul, emis un cec, plata vreunui utilităţi, etc), după ce selectezi ce ai de gând să faci ţi se cere şi acel cod. Fără ăla niciun ban nu pleacă din contul tău. Mi se părea maximul protecţiei. Cam ce a însemnat prezervativul pt omenire. Asta până ieri, când am citit o ştire care m-a cam pus pe gânduri. Cică firma care se ocupă cu producerea acestor dispozitive, RSA, a cam fost atacată de nişte hackeri. Şi cu juma’ de gură recunosc că au cam fost ciordite nişte date. Acu’ ăştia de la RSA prestează pt sute de mii de companii. Deci nu doar pt banca unde-mi ţin economiile care i-ar permite şoferului lui Berlusconi o cină decentă. Ideea e că mulţi, puţini, sunt banii mei şi mă cam tem că cineva îmi va explora încrederea în tehnologie şi bănci şi mă va lăsa cu ochii-n soare. Şi mai preocupant e că directorul RSA cică ar fi avizat clienţii că au o mică bubă. Dar până azi ştirea n-a ajuns în Macaronia. Merg ăştia pe blat sau au decis să nu pună botul la harneala hackerilor?

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2011. | Permalink | 2 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, gânduri, Italia, pont, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Analizându-mi ultimii 28 de ani de viaţă am descoperit că ghinionul e starea mea naturală. Dacă intru într-un proiect sau lansez unul sigur se va amâna sau va muri nedezvoltat şi în general în mai toate domeniile ghinionul mă urmăreşte. Dar să vă povestesc doar cele întâmplate în ultimele 24 de ore. Încurajat fiind de Boc am zis să-mi iau şi eu un tablet PC. Deh, ca tot rrumânul, după cum zise Boc. Am scotocit netul, am găsit un model care mi-a plăcut şi am zis să-l iau. Asta se întâmpla cu câteva zile înainte. Când l-am găsit, din varii motive, am zis să mai aştept. Când am decis să-l iau, adică azi, nu mai era disponibil. Dar nu era mare bai căci mai era un magazin on-line care vindea acelaşi produs (da, se găseşte doar on-line în mirifica Macaronie). Mă reped la ăia pe site, mă înregistrez (completez triliarde de căsuţe cu informaţii extrem de utile gen: număr de pantof, temperatura de afară, de câte ori latră câinele, etc.) şi purced la achiziţie, că cică era disponibil. Când să dau ok îmi apare minunăţia de ecran cu mare eroare: produsul nu mai este disponibil. Îi urez patronului toate cele bune doamnei mă-sa şi dau iar un search la alt magazin. Găsesc produsul, iar altă înregistrare, aleg, achit şi cică gata, ajunge pe 23. Adică nu mâine ci poimâine. Asta în condiţii normale căci la proverbialul meu noroc mă aştept ca nenea şoferul care îmi va aduce pachetul acasă fie să facă accident, fie să îl piardă. Mă aştept la orice. E, şi după ce mi-am penetrat juma de dimineaţă cu treaba asta, încă fiind liber, zic să dau o fugă până la poştă să achit ceva. Intru şi în toată clădirea erau fix 2 persoane care aşteptau cuminţi la ghişeul unde aveam şi eu treabă. Îmi zic în gând „Iote ce bulan pe mine. Scap în maxim 5 minute”. Dar cum ghinionul se ţine scai de mine am aşteptat fix 43 de minute şi 25 de secunde (cronometat pe ceas după ce am aşteptat 5 minute şi nu se întâmpla nimic) până ce Gigel care era pe jumate intrat în găoacea de la ghişeu să plece. Habar n-am ce dracu a avut de făcut acolo dar am avut impresia că voi ajunge la ghişeu fix la timp să-mi ridic pensia. Nici nu puteam să plec la altă poştă căci venea tare din urmă pauza de prânz şi ca urmare ora închiderii. Deci cam într-o oră aşa am reuşit să evadez din minunata poştă italiană blestemând că de data asta nu a fost posibil să achit din faţa PC-ului aşa cum o fac de obicei. Şi asta e abia prima jumătate a unei zile oarecare. Naiba ştie ce se va întâmpla în cealaltă jumătate. Uneori, din ce în ce mai des în ultima vreme, am impresia că Dumnezeu joacă Candid camera cu mine. A, era să uit, un lnb de la antena satelit a decis să moară şi pe cale de consecinţe ar trebui să mă caţăr pe casa pe care o voi părăsi foarte curând pt a-l schimba.



©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 8 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, eu despre mine, gânduri, Italia, relax

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ca orice nefericit posesor de nr de telefon fix (a se citi de casă) sunt bombardat, asediat şi terorizat de apelurile celor care fac sondaje de opinie sau vând diverse chestii. Cam 2-3 pe zi, cel puţin. Zic cel puţin căci cine ştie câte or fi când nu sunt acasă şi cum câinele încă n-a învăţat să răspundă şi aparatul e unul simplu spre ştift nu pot să dau un număr exact. Oamenii sună la cele mai nepotrivite ore. De obicei când haleşti eşti sunat. Cică aşa scrie în manualul de marketing din anii ’60. Oamenii de la celălalt capăt al firului încearcă să-ţi vândă ceva. Orice. Un nou tip de abonament la internet, un televizor, o saltea, haleală. Orice, cum am zis. De obicei mă scuz şi închid fără a mai aştepta vreo replică. Sunt convins că m-au înjurat destui din cei ce m-au sunat, dar sentimentele sunt reciproce aşa că nu-mi fac griji. Dar ieri am avut o mare surpriză. Sună telefonul exact când mă aşezasem la masă să îmbuc ceva, normal. Mă duc, răspund şi pauză. Iniţial am zis că mă sună sor-mea. Nu-mi explic de ce dar ea când sună începe cu o scurtă pauză. Bine, nici ea n-a înţeles de ce, dar indiferent de pe ce continent sună procedura e aceeaşi, pauză cât să te facă să închizi şi când te pregăteşti să arunci receptorul în furcă bagă textul. Doar că de data asta nu era sor-mea. Ci un robot. Cică are o mega ofertă pt mine şi să apăs tasta 1. Dar robot foarte umanizat în voce de am zis că e vreo gagică cu creierii praf, căci cam aşa arată un portret robot al operatoarelor call-center-urilor. N-am apăsat şi robotul, după o mică pauză, repetă textul. Evident că am închis. Ceva mai târziu taică-miu mi-a zis că şi el a fost sunat azi tot de un robot. Aceeaşi harneală. Doar că pe el îl sunase pe mobil. Cât de tare pot fi ăştia? Au băgat roboţi să frece nefericiţii care răspund la telefon. O fi un nou trend? O nouă invenţie? O fi sfârşitul teroriştilor de la call-centere? M-aş bucura să fie sfârşitul lor dar îmi dau seama că disconfortul ar fi cel puţin acelaşi. Dacă ar proceda toţi aşa cred că am primi şi mai multe apeluri şi cred că s-ar şi repeta. La urma urmei e vorba de roboţi şi soft. Îi programezi să sune la numărul x de câteva zeci de ori pe zi până ce telefonul fix va suferi abuzuri fizice, fiind singura modalitate de a scăpa de ei. Încă n-am avut curiozitatea să aflu despre ce ofertă era vorba căci ultima dată (şi de fapt şi prima) când am acceptat să particip la completarea unui chestionar via telefon am crezut că apelul se va termina când poştaşul îmi va aduce pensia. 45 de minute a durat. De atunci am zis că nu voi mai accepta nici sub ameninţarea lui Bin Laden aşa ceva.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 2 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, Italia, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

• * Toţi cetăţenii din Italia (deci nu doar străinii cum presimt că au înţeles unii) vor avea carte de identitate electronică. Asta înseamnă, zic ei, că toţi vom fi amprentaţi printre altele. Deci s-a terminat cu şmecheria. Cică va fi obligatorie o astfel de carte de identitate electronică şi că ea va fi disponibilă începând de azi în mod gratuit. Am aşa o presimţire că nu se va îmbulzi lumea să se mânjească cu tuş şi să ceară noul document. Dar cică această carte de identitate electronică va permite votul electronic care cică va fi posibil în Macaronia începând cu proximele alegeri.
• * Wi-fi moca pt toţi. Până pe 31 decembrie 2010 rămâne în vigoare legea Pisanu care limitează accesul liber la net prin wi-fi. Începând cu 1 ianuarie 2011 legea va fi abolită şi toţi macaronezii se vor bucura de net moca. Presimt viteze ameţitoare care vor rivaliza cu cele atinse prin dial-up. Gen 10-15 kbs. Dar ce contează? E moca, să fie primit. Şi aici am aşa o presimţire că va fi un fiasco total şi net moca va fi doar în 2-3 oraşe mai mari.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | Nici un comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: Italia, pont, relax

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Reţelele de socializare pun faţă în faţă mai mulţi oameni care fac schimb de informaţii. Unii pun doar poze şi filmuleţe de pe youtube, sau inimioare şi găini de la ferma lor virtuală. Dar alţii sunt pe aceste reţele şi pt schimb de informaţii. Adică vine un nene sau o tanti, aruncă o idee şi se strâng 3-4 inşi şi comentează. Dacă sunt mai mulţi de 4 deja vorbim de onomastica unuia sau de ziua de naştere şi numai dezbatere nu poate fi. Dar să revenim. În dezbatere se folosesc argumente. De multe ori şi alese, unele. Altele sunt pe sistem „ba e ca mine că sunt mai în vârstă” sau ceva de genul ăsta. Invaiabil, aceste dezbateri se termină cu scoateri din lista de amici virtuali. Număr pe degetele de la o mână persoanele cu care m-am contrat de câteva ori şi încă ne mai urmărim şi conversăm. Restul au dispărut. A nu se înţelege că sunt total contra unor astfel de măsuri. Spre exemplu, dacă în dezbatere intervin argumente cretine gen „uite ce faţă ai, nu poţi avea dreptate” sau se aduc jigniri părţii materne e absolut normal şi recomandat ca individul să dispară din listă. Dar în rest? Pana mea, lista mea de FB e formată în mare parte din oameni cu care am intrat în contact (colegi de şcoală, de muncă, prieteni, vecini) sau pe care-i urmăresc şi ale căror informaţii mă ajută cumva. De ce l-aş scoate pe x din schemă? Doar pt că într-o discuţie a reuşit să-mi demonstreze că m-am înşelat şi că el are dreptate? Stau şi mă întreb cum reacţionează aceşti omuleţi în viaţa reală. Spre finele discuţiei mă aştept să-mi bage creionul în ochi, să-mi spargă paharul în cap sau să pună câinele pe mine şi să nu mai conversăm niciodată. Mă gândesc că a reacţiona aşa trebuie să fii foarte trist. Pe unde mă perind eu apar inevitabil şi discuţii în contradictoriu, se mai ridică tonul, se aduc argumente, dar niciodată, nici măcar o dată la finele discuţiei n-am rupt o relaţie de prietenie şi nici n-am transformat dezbaterea într-o confruntare fizică. Oare de vină pt derapajele astea sunt fix reţelele de socializare sau indivizii care reacţionează astfel au serioase probleme comportamentale?

P.S.: Încă n-am dat (sau n-au dat ei de mine) de gigeii care au promis pe FB că-mi rup picioarele. Oricum nu la ei fac trimitere în text.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | Nici un comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, gânduri, pont, relax, Romania, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

1.        De nişă. Dar nu pt fiecare domeniu. Unul pe IT şi vreo 2 pe auto. Dar şi astea sunt nişte prelungiri ale unor trusturi sau companii. Şi nu, nu au fost cumpărate ci exact aşa s-au lansat. Oricum, păreri obiective mai rar.

2.         Politice. (bine, ştiu, şi astea sunt tot de nişă, dar pt a diferenţia şi diversifica îmi place să le pun într-o nouă categorie) Aici plictisul e total şi aproape fatal. Nu prea cunosc persoane care să nu adoarmă în încercarea de a citi o părere de-a vreunui politruc. Ca şi în primul caz şi astea sunt prelungiri. Ale unor trusturi sau ale unor partide. Din nou, părerile sunt oricum mai puţin obiective.

Pana mea, Italia are vreo 50 de milioane de vietăţi şi un procent mult mai mare de posesori de  PC cu acces la net în comparaţie cu România. Cu toate astea ţara cu cele mai multe WC-uri ecologice de pe vremea dacilor conduce detaşat la numărul de bloguri şi la calitatea acestora. Mi-aş dori să aibă şi Italia un zoso, un arhi, un cabral, etc. . Poate peste vreo 10 ani.

• *  Aceiaşi macaronari se pare că au un război personal cu yahoo messenger. Dacă-i ceri vreunuia id-ul e posibil să se lase cu deranj căci primata cu pc de mii de € nu prea ştie ce e aia. MSN şi/sau  maxim Skype. Nu mai vorbesc de facebook pe care ăia care au reuşit să-l descopere l-au transformat într-un hi5 (care inexplicabil nu prea are succes în Italia) şi într-un loc sinistru unde pun link-uri şi trimit inimioare. Nu contează ce vârstă au. De la ăl mai mic până la ăl mai mare, dileala e maximă. La capitolul piratat oamenii nu că ar fi contra curentului dar e deja exagerat de mult să pui un iubitor de paste să downloadeze de pe trackere. El ştie de eMule şi gata. Adică un fel de DC++. Bine, aici îi înţeleg oarecum. Pe torrente se găsesc filme noi dar nu în limba lui Dante. Ori, se ştie, să pui un italian să citească o titrare sau să vadă un film în engleză e deja tupeu şi rişti expulzarea.
• *   În ţara mioriţei mai toate bodegile au net wi-fi. Da bă, chiar şi la ţară există. Adică să vină omul să se dea pe net când se delectează bând. În Italia nu. Bine, poţi face asta doar prin localurile pe unde se perindă vedetele. Dar e scump rău. În rest canci. În Friuli şi în Veneto (deci o arie cu multe sute de mii, chiar milioane de locuitori) am găsit doar 3 astfel de localuri. Şi chiar am căutat aşa ceva, deci se pune că m-am documentat. Mărturie stă ficatul meu. Plus că şi prin hoteluri netul moca şi/sau wi-fi lipseşte prin neprezentare. Îmi aduc aminte că la Sheraton în Roma aveam net pe cablu foarte-foarte scump. În Românica tre’ să fii ghinionist din generaţie în generaţie să nu ai net în camera de hotel.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | Nici un comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, gânduri, Italia, mi-au spus mai multi prieteni, pont, relax

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mi-am adus aminte de o întâmplare din trecutul meu recent. Pe vremea aia lucram la Vodafone. Eram consulant vânzări business. Dădea bine pe cartea de vizită şi pe Cv şi cam atât. Dar mă rog, să nu intru în detalii care mi-ar putea alunga cei 3 cititori. Cum alergam eu din firmă în firmă, primesc un telefon de la sediu că tre’ să mă prezint la o mare companie ce produce routere, modemuri şi telefoane. Firmă italiană DOC şi întâmplător cu sediul în localitatea unde locuiesc. De altfel firmă mare tare, prezentă şi în afara Italiei pe piaţa IT şi mobile. De la şefi primesc informaţii că gagii vor să achiziţioneze câteva sute de cheiţe internet. Automat astea veneau la pachet cu abonamente, ceea ce reprezenta la vremea aia sursa mea de venit. Băi ce-mi mai luceau ochii. Câteva sute de contracte doar într-o zi? Se urcau banii pe mine. Deja deliram, mă gândeam ce gadgeturi să-mi mai cumpăr, ba chiar ajunsesem într-acolo încât mă bătea gândul să-mi achit ratele restante la maşină. Ce mai, eram boier. Ajung la sursa mea ipotetică de lovele şi mă întâmpină o duduie care cică e un fel de directoare acolo. Intrăm într-un birou, cafeluţe, o glumiţă două, le arunc la şto că sunt onorat să le păşesc pragul, ei fiind, repet, o mare firmă. Pana mea, la o cifră de afaceri de vreo 100 de milioane de € era şi e mare. Şi începe duduia: că ei au lansat pe piaţă o cheiţă internet ce atingea uimitoarea viteză de 7,2 Mb şi că se poate achiziţiona de la concurenţii Vodafone. Ştiam asta. Doar că noi, Vodafone, lansasem de 2 zile o cheiţă care atinge viteza de 10 Mb. Cheiţă produsă de nişte chinezi, principalii lor concurenţi. Nu prea înţelegeam eu care-i faza, dar nu conta. Eu deja îmi făceam griji dacă am într-adevăr atâta hârtie necesară completării contractelor mult dorite. Îmi laud şi eu produsul şi încet încet o aduc pe duduie pe drumul dorit. Gen: „Ştii, mă cam grăbesc, batem palma sau o ardem hi-tech toată ziua?”. Duduia şi firma respectivă, căci ea vorbea în numele acesteia, ar fi vrut cheiţe de la noi dar fără abonament. În prealabil încercaseră să le achiziţioneze de la magazine dar au întâmpinat acelaşi răspuns. Doar cu abonament. Îi explic că nu pot şi că şi cheiţele lor se vând fix la fel şi nu uit să-i explic că am fost trimis pt că ei intenţionau să facă câteva sute de astfel de abonamente. Cică, da, dar am fi vrut câteva sute de cheiţe de fapt, pt a le analiza. Say what, bitch? Adică ditai firma nu a reuşit să obţină până acum şi prin alte metode un kkt de cheiţă de la concurenţi şi încearcă să prostească o altă firmă terţă pt aşa ceva? Da. Mai mult, se aşteptau să fi venit deja cu câteva sute de cheiţe pe care să le vând pe loc, întocmai ca un vânzător ambulant magrebin. Deci, spionajul industrial la italieni cam la asta se rezumă. Produc şi lansează o mare şmecherie şi apoi descoperim că de fapt concurenţii sunt mai buni decât noi. Cum contracarează? Ca la ţară. Cumpără produsul de la concurenţi (deci după ce ăştia l-au lansat), îl analizează şi mai departe îmi este jenă să mă gândesc ce decizii vor lua. Sincer, habar n-am cum mama naibii au ajuns la o astfel de cifră de afaceri. Cum rezistă pe piaţă? Nu mai zic că la ei se intra ca într-o banală fabrică. Nu tu pază, nu tu securitate şi grijă pt a nu-ţi fi furate informaţii. Nimic. La Vodafone, doar pt a intra în sediu pierzi cam 10 minute, trecând cardul prin câteva zeci de aparate, deschizând căteva zeci de uşi, timp în care îţi este analizat conţinutul genţii. Asta chiar dacă intrai de 4-5 ori pe zi în clădire şi te ştiau paznicii. Procedura era procedură şi toată lumea, fără excepţie o accepta. După întâmplarea asta am fost extrem de dezamăgit. Nu doar pt ca nu mi-au ieşit pasenţele şi contul meu nu s-a mărit aşa cum mi-am dorit. Dezamăgit pt că am avut a mia probă că şi în Italia există mecanisme şi concepţii pe care le-am întâlnit în România şi de care credeam că am reuşit să fug.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 2 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, Italia, mai scot si eu un ban, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ca orice posesor de PC şi conexiune internet mi-am făcut conturi pe diverse reţele de socializare: facebook, twitter şi cam atât că nu tind să devin cocalar. Bine, am şi blog, aşa cum a aflat mulţimea celor 3 cititori ai mei. Dar să revin. Pe aceste reţele de socializare, în concepţia mea (probabil greşită) poţi … socializa. Adică găseşti pe Gigel cu care ai copilărit şi n-ai mai vorbit de pe vremea lui Dej, conversezi cu gagica care ţi-a luat minţile în copilărie. Chestii de genul ăsta. Dar cică nu, nu e de ajuns. Pe aceste reţele e musai să-ti pui poze cu tine: la mare, la munte, în maşină, în casă, în vacanţă, de la nuntă, de la botez, de la înmormântare (încă n-am văzut aşa ceva, dar asta deoarece cred că Dan Diaconescu încă nu are cont pe FaceBook), poze cu maimuţe (a se citi mari vedete) şi în general viaţa ta devine dependentă de acel mic aparat care imortalizează situaţii, figuri, etc. . Ce se întâmplă dacă nu faci aşa ceva? Devii fiul ploii, lăbarul satului (că deh, dacă nu vede boborul că te-ai pozat în club, că ţi-ai pus mecla în faţa Colloseumului sau al oricărui alt obiectiv turistic înseamnă că eşti vai de steaua ta), hidos ca dracu’ şi prost ca noaptea. Încă mă chinui să extrag logica din concluziile prezentate mai sus şi care îmi sunt reamintite aproape săptămânal de câte un cretineţ care nu are loc de mine. Mie nu-mi place să fac poze. Da’ deloc. Habar n-am cum de m-au prostit când eram mic (că de atunci am cele mai multe poze) dar cert e că atunci când am priceput că pot să mă sustrag de la a zâmbi tâmp la diverse persoane care îndreptau obiectivul spre mine, am făcut-o. Prefer să stau în spatele aparatului şi eventual să imortalizez diverse lucruri. Persoane mai rar, dar cred că deja v-am plictisit. Unde bat? Cunosc multe persoane care din dorinţa de a fi la modă şi-au urcat triliarde de poze pe reţelele de socializare. Urmarea e cam asta. Acum nu zic că nu e bine să pui nişte poze cu tine, dacă tot le deţii, dar parcă ar trebui să existe o limită. Din moment ce accepţi ca sute de persoane să-ti urmărească pagina de pe FaceBook, te poţi aştepta la orice. Spre exemplu, în lista mea sunt 300 şi ceva de persoane. Din astea conversez destul de des cu câteva zeci. Undeva pe la 50 din aceste persoane le-am cunoscut direct şi ne leagă amintiri. Plăcute, neplăcute, situaţii absurde şi/sau penibile, mă rog, ne leagă ceva. Da’ cu restu’? Nimic. Sunt prieteni de-ai prietenilor virtuali, cititori rătăciţi pe blog sau pe unde mai scriu sau oameni care ţin să-mi spună cât de mult mă urăsc şi că o cunosc pe mama (bine, când o să-l găsesc pe ăla care o să şi scrie corect o înjurătură de mamă o să-l menţin în listă; până atunci le dau eject la fel de rapid cum le dau accept) şi cum anume mă vor schingiui sau îmi vor produce o moarte lentă şi fără sau cu chinuri. Deci, dacă ai o astfel de listă de ce ţi-ai urca triliarde de poze? Să ce? Oare există vreo limită a vieţii private în era social-media?

P.S.: În poză nu sunt eu, e preluată aiurea de pe net, mulţumită amicului lui Marean Vanghelie, Goagăl.

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 4 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, relax, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

©2012 Alandala. All Rights Reserved.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 2 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: despre, Italia, pont, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh