Alandala » personal

Ia, putina atentie la baiatu’!

Duţu Mihai — Fri, 16 Jul 2010 19:02:10 +0000

Postare dedicată exclusiv rrumânilor ăi mai patrioţi care dorm cu steagul sub pernă şi sunt mândri nevoie mare de râul, ramul şi codrul rrumâneşti, da’ cica nu alea pline de jeg, gunoaie şi cocalari. Nuuu.

Deci, în cazul în care n-aţi reţinut eu sunt un băiat simplu, cu defecte dar mai ales cu multe calităţi. Printre care, după cum observaţi, cea mai importantă e modestia. De mai multă vreme şi mai puţin timp decât au impresia unii, sunt membru PIR. Acu’ eu îmi mai dau cu părerea pe ici pe colo, pt că aşa vreau, aşa simt că tre’ să fac şi pt că-mi permit. Consider că părerile mele sunt doar ale mele şi tot ceea ce susţin îmi şi asum (d-aia nici aici şi nici pe celălalt blog n-am şters nimic din ce-am scris. chestiune valabilă şi pe alte medii virtuale) şi ele pot reprezenta cel mult o singură persoană. Adică pe mine. Acum, să zici că tot ce susţin eu este de fapt vocea PIR–ului, pt mine nu înseamnă decât că eşti exagerat de dobitoc. Să susţii că eu, în calitate de simplu membru al unui partid, reprezint întreaga comunitate înseamnă că eşti mai prost decât prevede legea. Aşa că, stimaţi cretineţi, încetaţi să vă mai plângeti pe la preşul lui Germani să mă dea afară din partid că motivele invocate de voi sunt de tot râsul. Ca şi voi de altfel.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Bine ca (nu) suntem jurnalisti

Duţu Mihai — Mon, 12 Jul 2010 20:14:20 +0000

În ultimii 2 ani am înţeles că a fi jurnalist e mare şmecherie. Dacă nu eşti jurnalist eşti nimeni pe lume. Probabil de aici le rezultă multor cercopiteci că eu am pretenţii jurnalistice. Din nou, nu reuşesc să râd la glumele şi aluziile lor, dar promit să-i cred pe cuvânt. Ce nu pot să înţeleg e de ce unii sunt aroganţi şi superiori când doar preiau ştiri de pe la alte ziare şi înşiră statistici prin cărţi. Un mic exemplu. Acum, Alina a explicat cum stă treaba fix cu ştirea asta. Da’ probabil nu se ridică la nivelul celor de la oficina internaută a lui Zeus. Acolo jurnalism înseamnă preluat ştiri şi înţelesul lor e ceva opţional. Mişto. Totuşi de unde aroganţa acestor indivizi? Să fie de la şcoala de … stat, pe care au urmat-o? Să fie scris cumva în fişa postului ca atunci când un Gigel scrie despre noul tău şef care a fost eclipsat de foştii tăi amici şi colegi trebuie să răspunzi prompt? A, dar să o faci elegant, subtil şi cu trimiteri fine. Păcat că vieţuitoarele direcţionate n-au priceput nici aluzia şi nici eroarea. Da’ nu-i nimic, mai încercăm. Bine că (nu) suntem jurnalişti.

P.S.1: Ştiu, sunt rău, uşor mârlan, dar ce pretenţii să ai de la un absolvent de şcoală privată? Înţeleg să mi se dea peste bot când greşesc, dar când îţi demonstrez că şefuţii tăi sunt idioţi şi singura ta replică e că am făcut un acord greşit reacţionez aşa, uşor suburban.

P.S.2: Ăsta e un post pe care n-am vrut să-l scriu, deoarece persoana vizată e ultima cu care mi-aş fi dorit să mă contrez. Da’ cum nu întorc obrazul celălalt când sunt lovit decât dacă-mi spune cineva că bunicu’ a jucat în „Biblie” reacţionez şi eu cum pot.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | Nici un comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: gânduri, jurnalism mioritic, relax

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Exista limite in social-media?

Duţu Mihai — Sun, 11 Jul 2010 13:29:52 +0000

Ca orice posesor de PC şi conexiune internet mi-am făcut conturi pe diverse reţele de socializare: facebook, twitter şi cam atât că nu tind să devin cocalar. Bine, am şi blog, aşa cum a aflat mulţimea celor 3 cititori ai mei. Dar să revin. Pe aceste reţele de socializare, în concepţia mea (probabil greşită) poţi … socializa. Adică găseşti pe Gigel cu care ai copilărit şi n-ai mai vorbit de pe vremea lui Dej, conversezi cu gagica care ţi-a luat minţile în copilărie. Chestii de genul ăsta. Dar cică nu, nu e de ajuns. Pe aceste reţele e musai să-ti pui poze cu tine: la mare, la munte, în maşină, în casă, în vacanţă, de la nuntă, de la botez, de la înmormântare (încă n-am văzut aşa ceva, dar asta deoarece cred că Dan Diaconescu încă nu are cont pe FaceBook), poze cu maimuţe (a se citi mari vedete) şi în general viaţa ta devine dependentă de acel mic aparat care imortalizează situaţii, figuri, etc. . Ce se întâmplă dacă nu faci aşa ceva? Devii fiul ploii, lăbarul satului (că deh, dacă nu vede boborul că te-ai pozat în club, că ţi-ai pus mecla în faţa Colloseumului sau al oricărui alt obiectiv turistic înseamnă că eşti vai de steaua ta), hidos ca dracu’ şi prost ca noaptea. Încă mă chinui să extrag logica din concluziile prezentate mai sus şi care îmi sunt reamintite aproape săptămânal de câte un cretineţ care nu are loc de mine. Mie nu-mi place să fac poze. Da’ deloc. Habar n-am cum de m-au prostit când eram mic (că de atunci am cele mai multe poze) dar cert e că atunci când am priceput că pot să mă sustrag de la a zâmbi tâmp la diverse persoane care îndreptau obiectivul spre mine, am făcut-o. Prefer să stau în spatele aparatului şi eventual să imortalizez diverse lucruri. Persoane mai rar, dar cred că deja v-am plictisit. Unde bat? Cunosc multe persoane care din dorinţa de a fi la modă şi-au urcat triliarde de poze pe reţelele de socializare. Urmarea e cam asta. Acum nu zic că nu e bine să pui nişte poze cu tine, dacă tot le deţii, dar parcă ar trebui să existe o limită. Din moment ce accepţi ca sute de persoane să-ti urmărească pagina de pe FaceBook, te poţi aştepta la orice. Spre exemplu, în lista mea sunt 300 şi ceva de persoane. Din astea conversez destul de des cu câteva zeci. Undeva pe la 50 din aceste persoane le-am cunoscut direct şi ne leagă amintiri. Plăcute, neplăcute, situaţii absurde şi/sau penibile, mă rog, ne leagă ceva. Da’ cu restu’? Nimic. Sunt prieteni de-ai prietenilor virtuali, cititori rătăciţi pe blog sau pe unde mai scriu sau oameni care ţin să-mi spună cât de mult mă urăsc şi că o cunosc pe mama (bine, când o să-l găsesc pe ăla care o să şi scrie corect o înjurătură de mamă o să-l menţin în listă; până atunci le dau eject la fel de rapid cum le dau accept) şi cum anume mă vor schingiui sau îmi vor produce o moarte lentă şi fără sau cu chinuri. Deci, dacă ai o astfel de listă de ce ţi-ai urca triliarde de poze? Să ce? Oare există vreo limită a vieţii private în era social-media?

P.S.: În poză nu sunt eu, e preluată aiurea de pe net, mulţumită amicului lui Marean Vanghelie, Goagăl.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 4 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, despre, relax, tehnologie

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Gibonii sunt acum detectivi

Duţu Mihai — Tue, 01 Jun 2010 11:41:07 +0000

M-au descoperit detectivii. M-am ars. Un gibon din gaşca primatelor cu acces la tehnologie a descoperit că eu figurez în mailing listul portocaliilor. Deci, logic, după fărâma lui de neuron sunt încă membru PD-L. Nu contează că în lista aia poate fi adăugat şi şters oricine. Nu. Contează că eşti acolo. Băi, Colombo, aventura mea în PD-L s-a terminat la fel de brusc cum a început. M-am înscris la finele lui 2008, la insistenţele unui amic şi am ieşit undeva în 2009, aprilie sau mai, datorită aceluiaşi amic. Motivele le găsiţi pe acest blog. Luaţi de cercetaţi. Că eu încă mai figurez în lista lor de mail, mi se fâlfâie. Cu ocazia asta eu mai primesc nişte informări, care de multe ori cică ar fi interne. Deci, practic am doar avantaje. De capul meu nu mă pot şterge din mailing list, pricepi? Dacă o să mă descoperi prin vreo funcţie de prin vreo filială PD-L, atunci da, poţi afirma că sunt în gaşca marinarului. Până atunci … ia de mai cercetează.

P.S.: Aceiaşi giboni îmi refac şi analizează trecutul politic, incluzând şi perioada în care am fost purtător de cuvânt într-o asociaţie apolitică. Băi, ce treabă are sula cu prefectura? Plus că prin 2007 intenţia mea de a intra în PIR nu s-a concretizat, din varii motive pe care acum, sincer, le regret.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Puţin fulgerat

Duţu Mihai — Wed, 19 May 2010 14:09:00 +0000

Păţii necaz mare săptămâna trecută. Un kkt de fulger s-a războit fix cu nişte agregate tehnice din casa mea. În lupta nedreaptă au căzut la datorie: una bucată teveu, un telefon fix şi unul mobil + sistemul satelitar (deci canci programe tv rrumâneşti). În urma acestei înfrângeri mă zbat mai pe orbecăială în lumea modernă. Mă simt ca şi cum aş lucra cu un abac în era laptopurilor. Deci, recapitulând, NO NET, NO TV, NO MOBILE PHONE. Da’ nu-i nimic foarte grav, îmi revin şi voi mai abera pe aici cât voi mai avea chef.

P.S.: Dacă v-am stârnit un zâmbet de satisfacţie în urma lecturării acestui text (în sensul că vă bucuraţi de necazul meu tehnologic) vă doresc nespus să mă pupaţi în dos. De preferat cu buze reci.

P.S. 2: În urma acestei întâmplări am aflat că în Italia nu există paratrăsnete pe case. Nu prea înţeleg de ce, căci în Românica există aşa ceva pe mai toate clădirile. În lipsa lor ne prăjim în case ca puii, căci în zona mea de rezidenţă au păţit necaz asemănător alte câteva sute de cetăţeni.

© Mache for Alandala, 2010. | Permalink | 1 comentariu | Add to del.icio.us
Post tags: alandala, eu despre mine, gânduri, Italia, pont

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Italia — paradisul handicapaţilor

Duţu Mihai — Tue, 19 Jan 2010 13:07:26 +0000

Nu-mi fac veacul prin vreo mare metropolă italiană, ci într-un mic orăşel de 50.000 de locuitori. Dar atunci când caut un loc de parcare în Pordenone mă simt ca unul din Milano sau Roma. Adică alerg zeci de km pt a găsi un loc de parcare şi parcări sunt nenică. Teoretic îndeajuns de multe pt un astfel de oraş. Doar că în Pordenone în fiecare parcare amenajată, din 10 locuri disponibile minim 4 sunt pt handicapaţi şi nu exagerez cu cifrele. După numărul de locuri de parcare ai zice că jumătate din locuitorii Pordenone-ului sunt handicapaţi. Bine, e oarecum valabil în multe cazuri dacă socializezi cu “băştinaşii”. Dar să revin la parcări. Între 7 dimineaţa şi 12 nu găseşti neam un loc de parcare, sau trebuie să pândeşti zeci de minute până iese un Gog şi-i poţi lua locul. Locuri libere în permanenţă sunt la handicapaţi. De fiecare dată. Drept pt care mă întreb de ce morţii mă-sii ocupă ei jumătate din parcări dacă nu le folosesc? Sunt puse la hoha cred. Cert e că dacă mimezi că ai fi handicapat şi ocupi un astfel de loc te lipeşti de o amendă. Am ajuns să invidiez handicapaţii în Italia.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ambiţie de băiat mare

Duţu Mihai — Sun, 03 Jan 2010 20:07:04 +0000

Pe lângă obiectivele de mare interes, gen salvarea planetei, mi-am propus să mă las de fumat. Nu e prima dată dar îmi doresc să fie pt ultima dată. De data asta chiar îmi doresc să mă las de fumat. Aveţi ceva idei, sfaturi pt aşa ceva?

P.S.: Până acum am reuşit să reduc numărul ţigărilor, astfel că de la începutul anului am fumat 10 ţigări. A 10-a am stins-o ca să scriu acest post.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Concluzii

Duţu Mihai — Mon, 23 Nov 2009 19:56:50 +0000

Aşa cum am mai spus fusei miezul din fanta la alegerile prezidenţiale ce s-au desfăşurat la Pordenone. Mizam, iniţial, pe prezenţa la urne a maxim 80 de rrumâni. Veniră aproape 700. De fapt fură mai mulţi dar câţiva (câteva sute) au renunţat să mai voteze din varii motive, cum ar fi coada exagerată şi … proasta organizare. Dar că tot veni vorba de organizare. Deci, secţia de vot 125 (din Pordenone) a fost amplasată într-o şcoală parohială, exact cum am mai spus, fiind publicate mii de fluturaşi informativi cu o adresă aproximativă şi dătătoare de nervi. Bun. Surprizele nu au fost doar astea. Nu ni s-a pus la dispoziţie nici o imprimantă şi nici un fax, imperios necesare în derularea unor alegeri … democratice. Paza, de asemeni a lipsit, şi pt un scurt moment am fi avut nevoie de ea ca de apă. În lipsa acestor lucruri oarecum normale într-o ţară şi o comunitate non-bananieră ne-am pierdut câteva ore aşteptând rezultatele unei comunicări deficitare datorită unor servere MAE destul de slabe (adică praf) şi ne-am confruntat cu nervii unor Gigei semi-analfabeţi vorbitori de rotaliană şi cu iluzia că sunt justiţiarii de week-end în lupta cu nişte ipotetice marionete politice, recte noi. Pe scurt care ar fi concluziile mele? Păi e o experienţă pe care o … regret oarecum. O experienţă pe care n-aş repeta-o şi n-aş recomanda-o nimănui. Asta datorită Gigeilor despre care vorbeam. Vociferau şi se mişcau precum vitele răcnind din toţi rărunchii că vor drepturi democratice şi votară (în număr de 317, dând deci majoritate) cu marinarul, strigat Băsescu. Oare există popor mai idiot decât al nostru? Greu de crezut. Dar să spunem că gusturile nu se discută şi admit astfel că Băsescu e pe placul Vasilicilor plecaţi din România tocmai datorită lui. Ce m-a îngrijorat e logica pulii după care s-au ghidat când au răspuns la referendum. Deci rrumânii vor parlament unicameral, deşi s-a spus de mii de ori, pe mii de surse de informare, că un parlament unicameral este o organizare pe cale de dispariţie în U.E. . Cu toate astea rrumânii nu vor ca numărul parlamentarilor să se reducă la 300. Da’ deloc. Când începusem să număr voturile am crezut că votară rudele parlamentarilor, dar oricât de idioţi ar fi aleşii noştri tot nu-i bat la prostie pe cei ce formează electoratul. La toate astea se adaugă excesiv de proasta organizare a secţiei de vot.

Am zis că e o experienţă oarecum ratată. De ce doar pe jumătate? Care ar fi punctele şi bilele albe ale acestei experienţe? Păi în primul rând echipa care a format comisia. Începând cu preşedinta comisiei, trimisă de MAE. Tânără şi al naibii de profesionistă şi pe care am ajuns să nu o urâm că ne-am pierdut ore preţioase în aşteptarea unui răspuns din partea colegilor ei din România trăi-le-ar familia lor de incompetenţi . Care a avut răbdare demnă de invidiat în faţa abjecţiilor unor retărdei cu valeităţi de electori şi în faţă unor glume mai mult sau mai puţin reuşite. În al 2-lea rând, restul colegilor mei. Exista riscul de ne călca pe bătături 24 de ore dar nu fu cazul. Şi cei veniţi din România şi cei din Italia şi-au văzut de treabă şi ne-am împărţit sarcinile în aşa fel încât să existe … vorbe şi/sau nemulţumiri.

Cu toate punctele bune şi rele această experienţă nu aş repeta-o. În primul rând şi poate doar datorită acestui fapt, rrumânul e atât de cretin şi idiot încât nu merită absolut nici un efort pt a-i fi respectat un drept. Căci acest drept îl va folosi exclusiv pt a se pişa în sus vreme de cel puţin 5 ani. A se citi: ALEG BĂSESCU. C-aşai rrumânul … .

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

“Neşte iegzplicaţii”

Duţu Mihai — Thu, 19 Nov 2009 18:49:32 +0000

Deşi nu ar fi trebuit, ofer totuşi nişte explicaţii pt apariţia mea pe listele biroului electoral Pordenone pt alegerile de duminică, 22 noiembrie şi teoretic şi pt cele de pe 6 decembrie. Deci, nu m-am sucit, marinarul nu va primi votul meu. Sunt pe liste deoarece nişte prieteni portocalii m-au rugat să fiu prezent acolo. Dimpreună cu un alt amic de-al meu, ne portocaliu şi el. De ce am acceptat să fac parte dintr-un astfel de birou? Din curiozitate mai mult. Precis o să apară tot felul de cretinei care mă vor acuza că m-am dus pt bani. Băieţi, vi-i donez cu cea mai mare plăcere. Cei care mă vor acuza că mă duc pt alte avantaje, să iasă-n faţă şi să le enumereze, căci eu în afara curiozităţii care mă va costa o zi din viaţă nu văd ce alte avantaje pot avea. Dar, te pui cu … minţile odihnite? Deci, aştept. Săriţi cu idei, dar aici, nu pe forumuri de unde să mi se transmită prin terţi că fac şi dreg şi nici prin alte cotloane virtuale sau nu.

Acum ştiu că pt un Gigel ca mine care spurcă în fiecare secundă portocala democrată pare ciudat că apar ca reprezentant al lor. Adevărat, dar stau şi mă întreb cine e mai idiot/cretin/etc., eu sau cei ce m-au desemnat? Aud? CĂ CA să faci parte dintr-o astfel de comisie tre’ să fii cerut nu să te ceri. Cercetaţi şi apoi rumegaţi şi eventual nechezaţi.

A, un alt motiv cât se poate de serios, cel puţin pt mine, ar fi acela că astfel dau dovadă de spirit civic şi-mi fac datoria de cetăţean. Asta pt că mă tot rup la oo neşte unii şi alţii că ba nu fac aia, ba nu fac ailaltă. Bă, eu mă duc la vot, da? Chiar dacă mă uită Dumnezeu o zi acolor. Îmi fac datoria. Voi? Aud?

P.S.(D) : Posibil câteva zile să nu mai scriu pe blog. Aviz amatorilor, îmi număr banii primiţi şi caut să-mi procur eventualele avantaje primite în urma prezenţei mele în comisie.

© Mache for Alandala, 2009. | Permalink | 2 comentarii | Add to del.icio.us
Post tags: despre, diaspora, Italia, personal, Romania

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Cum poţi deveni criminal în serie

Duţu Mihai — Tue, 10 Nov 2009 18:02:25 +0000

De ceva vreme alerg de-mi sar capacele pe autostrăzile italiene. De fiecare dată când mă deplasez de la punctul A spre punctul B îmi fac milioane de nervi şi-mi vin gânduri demne de filme horror. De ce? Pt că pe autostrăzile italiene, cam 80% din suprafaţa lor (cel puţin în Triveneto, unde mă “desfăşor” eu) sunt concepute cu 2 benzi, cel mult 3. Unde a 3-a bandă (în puţinele locuri unde există) e ocupată cu diverse lucrări de modernizare. N-ar fi bai dacă n-ar fi muiştii şoferii de camioane. Şoferi care au plăcerea deosebită de a depăşi cu 101 km/h pe colegul său (tot TIR-ist) care merge cu 99 km/h. Vă imaginaţi cam cât de mult stai să se depăşească vitezomanii ăştia? Şi uite aşa mergi mai mult frânând şi înjurând. Am găsit totuşi un remediu pt a nu le sparge capetele nevinovaţilor care mă aşteaptă să le spun ce am de spus când ajung la destinaţie. Ajung cu cel puţin 30–40 de minute înainte şi sudez vreo 2–3 ţigări. Dar chiar ş-aşa pe distanţa de la punctul A la punctul B găsesc şi-mi imaginez zeci, dacă nu chiar sute de metode de a … ucide TIR-iştii cu valeităţi de vitezomani.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh