Alandala

Ca orice posesor de PC şi conexiune internet mi-am făcut conturi pe diverse reţele de socializare: facebook, twitter şi cam atât că nu tind să devin cocalar. Bine, am şi blog, aşa cum a aflat mulţimea celor 3 cititori ai mei. Dar să revin. Pe aceste reţele de socializare, în concepţia mea (probabil greşită) poţi … socializa. Adică găseşti pe Gigel cu care ai copilărit şi n-ai mai vorbit de pe vremea lui Dej, conversezi cu gagica care ţi-a luat minţile în copilărie. Chestii de genul ăsta. Dar cică nu, nu e de ajuns. Pe aceste reţele e musai să-ti pui poze cu tine: la mare, la munte, în maşină, în casă, în vacanţă, de la nuntă, de la botez, de la înmormântare (încă n-am văzut aşa ceva, dar asta deoarece cred că Dan Diaconescu încă nu are cont pe FaceBook), poze cu maimuţe (a se citi mari vedete) şi în general viaţa ta devine dependentă de acel mic aparat care imortalizează situaţii, figuri, etc. . Ce se întâmplă dacă nu faci aşa ceva? Devii fiul ploii, lăbarul satului (că deh, dacă nu vede boborul că te-ai pozat în club, că ţi-ai pus mecla în faţa Colloseumului sau al oricărui alt obiectiv turistic înseamnă că eşti vai de steaua ta), hidos ca dracu’ şi prost ca noaptea. Încă mă chinui să extrag logica din concluziile prezentate mai sus şi care îmi sunt reamintite aproape săptămânal de câte un cretineţ care nu are loc de mine. Mie nu-mi place să fac poze. Da’ deloc. Habar n-am cum de m-au prostit când eram mic (că de atunci am cele mai multe poze) dar cert e că atunci când am priceput că pot să mă sustrag de la a zâmbi tâmp la diverse persoane care îndreptau obiectivul spre mine, am făcut-o. Prefer să stau în spatele aparatului şi eventual să imortalizez diverse lucruri. Persoane mai rar, dar cred că deja v-am plictisit. Unde bat? Cunosc multe persoane care din dorinţa de a fi la modă şi-au urcat triliarde de poze pe reţelele de socializare. Urmarea e cam asta. Acum nu zic că nu e bine să pui nişte poze cu tine, dacă tot le deţii, dar parcă ar trebui să existe o limită. Din moment ce accepţi ca sute de persoane să-ti urmărească pagina de pe FaceBook, te poţi aştepta la orice. Spre exemplu, în lista mea sunt 300 şi ceva de persoane. Din astea conversez destul de des cu câteva zeci. Undeva pe la 50 din aceste persoane le-am cunoscut direct şi ne leagă amintiri. Plăcute, neplăcute, situaţii absurde şi/sau penibile, mă rog, ne leagă ceva. Da’ cu restu’? Nimic. Sunt prieteni de-ai prietenilor virtuali, cititori rătăciţi pe blog sau pe unde mai scriu sau oameni care ţin să-mi spună cât de mult mă urăsc şi că o cunosc pe mama (bine, când o să-l găsesc pe ăla care o să şi scrie corect o înjurătură de mamă o să-l menţin în listă; până atunci le dau eject la fel de rapid cum le dau accept) şi cum anume mă vor schingiui sau îmi vor produce o moarte lentă şi fără sau cu chinuri. Deci, dacă ai o astfel de listă de ce ţi-ai urca triliarde de poze? Să ce? Oare există vreo limită a vieţii private în era social-media?

P.S.: În poză nu sunt eu, e preluată aiurea de pe net, mulţumită amicului lui Marean Vanghelie, Goagăl.