Alandala

Am văzut curând un super film în regia lui Michael Mann. Filmul se numeşte Public Enemies şi urmăreşte povestea lui John Dillinger, cel mai mare spărgător de bănci din America recesionistă. Normal, în film, John Dillinger (intrerpretat de Johnny Deep) este personajul principal şi oarecum erou. Aşa era privit şi de opinia publică din America acelor vremuri, care-l vedea precum un Robin Hood. Bre, toţi, mai puţin o rrumâncă, Ana Cumpănaş zisă şi Ana Sage. Ea era doar … curvă. Deci, rrumâncă=curvă, nimic ieşit din comun încă din acele vremuri (da’, ştiu, sună misogin, dar povestea e reală şi la câte curve rrumânce sunt prin lume … ) dar ea a fost cea care l-a turnat pe gagiu. Cu ajutorul ei Dillinger fu ucis. Eroul american a fost omorât cu ajutorul nostru. Hai, băieţii care au ejacualt când Herta Muller a luat Nobelul, mândriţi-vă şi cu asta.

P.S.: Mişto să vedeţi filmul într-o ţară străină în compania unor localnici, aşa cum am făcut eu. Să te ţii caterincă şi stânjeneală din cauza poveştii unei curve care a dat în primire un mare spărgător de bănci, privit ca un erou popular. How nice.

Filmul e bestial şi merită văzut. Asta cu rrumânca trece, dar ţineam să povestesc prin ce simţiri am trecut în weekend când am vizionat filmul.

Şi aici aveţi una bucată piesă de pe coloana sonoră a filmului care nu-mi mai iese din cap de ceva vreme. Belea melodie.